Câteodată Dumnezeu pare invizibil

 Sursă imagine: www.worldcompassion.tv

"Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi."

 Ioan 14:18

Câteodată Dumnezeu pare invizibil. 

Câteodată îmi ridic ochii spre cer și mă întreb dacă mă aude, dacă mă ascultă și dacă îmi răspunde. De multe ori am rămas cu privirea ațintită sus și nu am primit nici un răspuns. De multe ori l-am întrebat ce vrea de la mine și nu am înțeles deloc.

Când privesc prin ochii mei câteodată nu văd nici un strop de credință, dar apoi îmi amintesc fiecare secundă în care a făcut minuni în viața mea. Mininuni din acelea mici care le vezi doar tu, minuni din acelea pe care nu le știe nimeni altcineva dare care sunt de ajuns.

Când privesc înapoi îl văd acolo, și asta mă face să cred, asta mă face să realizez că El nu este invizibil, El este doar ascuns. Cine îl caută din toată inima îl găsește.

Știu că atunci când Dumnezeu promite ceva, El ține acea promisiune. Atunci când Dumnezeu dorește să facă ceva nimeni nu îi poate sta împotrivă, El nu se abate de la plan, El nu obosește până ajunge la capătul planului, El nu renunță. Când Dumnezeu dorește să facă ceva, o face. 

Dumnezeu nu lasă lucrurile neterminate iar cei ce se încred în El nu vor fi niciodată abandonați. Chiar și atunci când pare invizibil El nu face altceva decât să lucreze în tăcere.

Mi-e dor de voi...

Sursă imagine: momenteinviata.ro

Articol scris cu gândul la omenii care au trecut prin viaţa mea, ca nişte colegi de tren, şi au coborât la alte staţii.

Astăzi vreau să scriu despre voi pentru că mi-e dor de voi.

Mi-e dor de ceea ce eram odată împreună. Astăzi vă văd pe unii dintre voi, poate printr-un facebook, poate printr-un telefon dat din când în când sau printr-o privire aruncată în grabă pe stradă. Vă văd dar deşi arătaţi la fel nu semănaţi deloc.

Mi-e dor de voi, cei care aţi fost cândva înfipţi în sufletul meu de copil, cei care aţi jucat cartea copilăriei lângă mine. Am crescut alături de voi, am împărţit bucăţi de pizza, pahare de apă, obiecte dar mai mult decât atât, am împărţit timp şi dorinţe. Mi-e dor de voi, cei amuzanţi, fără griji şi plini de nebunie, mi-e dor de voi. 

Astăzi vă văd şi nu vă cunosc, vă vorbesc, dar vorbele vin de undeva din depărtare de parcă totul s-ar fi întâmplat într-o altă epocă, cu alţi oameni şi nu cu noi. Unde-s promisiunile făcute, unde-s sentimentele trăite, unde au dispărut atâtea amintiri?

Mi-e dor de voi, cei care aţi fost lângă mine când am început să îmi formez primele gânduri despre viaţă, primele principii. Mi-e dor de voi, cei care aţi râs şi aţi plâns cu mine fiecare poveste de iubire trăită doar în vis, cei care m-aţi sprijinit şi m-aţi făcut să devin omul care sunt astăzi. Mi-e dor, mi-e atât de dor. Vă văd acum, fiecare mergând pe propriul să drum cu alţi oameni alături şi nu ştiu de ce eu am rămas în urmă, de parcă nu am fi împărţit niciodată gânduri, sentimente şi trăiri, de parcă aceia ar fi fost alţi oameni şi nu noi.

Mi-e dor de voi, cei de care nu credeam că îmi va fi dor, cei care mi-aţi pătruns în suflet deşi nu am vrut. Mi-aţi furat un zâmbet, un moment din viaţă, mi-aţi furat cuvinte şi vise...voi cei care m-aţi învăţat că viaţa e crudă uneori, voi cei care mi-aţi dat curaj. Mi-e dor de voi, de ce-aţi plecat?

M-am căutat și nu m-am găsit

  Sursă imagine: expressionesthe.blogspot.com

Mult timp nu am putut să înțeleg de ce mă schimb, de ce m-am schimbat.

Schimbarea a fost făcută în decurs de ani, întotdeauna am adunat bucățele din fiecare amintire, din fiecare om care a fost lângă mine și din fiecare om care m-a părăsit.

Întotdeauna mi-am hrănit inima cu speranță dar și cu dezamăgire, cu nesiguranță dar și cu încredere. Am cules informații prin toate modurile în care am putut să o fac și m-am trezit într-o zi, m-am căutat și nu m-am mai găsit. Nu eram acolo, nu eram eu.

Nu am înțeles cum, de ce, ce se întâmplase. Am crezut că ceva e greșit, că ceva e defect la mine. Cum se poate ca dintr-o dată să devii altcineva?

Cum se poate să devii de gheață, cum se poate să nu mai simți când picură cu stropi reci?

Mult timp nu am putut să accept că m-am schimbat, că deși văd același chip, aceeași privire când mă uit  în oglindă, totuși acolo nu mai sunt eu.

Schimbarea a fost făcută în decurs de ani dar am simțit-o abia când a fost prea mare, prea radicală.

Cea mai grea parte a fost regăsirea. De fapt nu m-am regăsit, nu mă voi regăsi vreodată pentru că nu se poate, pentru că acea parte nu mai există, dar a fost greu să tot caut sperând că mă voi culege dintre ruine, că voi fi pe undeva prin urmă, poate prin vreo poză rătăcită în buzunar. 

De fapt, nu, cel mai greu a fost momentul în care am relizat că ceea ce am fost va rămâne acolo, în urmă, pe veci.

Mult timp nu am putut să mă înțeleg, să mă accept, pentru că nu mai eram aceeași eu pe care o știam. Nu mai eram așa timidă, nu mai eram așa sentimentală, nu mai eram așa naivă, nu mai eram așa caldă, nu mai eram deloc eu.

Azi m-am căutat încă o dată și am înțeles că timpul m-a schimbat. Am înțeles că nu am făcut nimic greșit, că poate am lăsat oameni nepotriviți să intre în viața mea, că poate am dat explicații atunci când ar fi trebuit să le țin pentru mine, că poate am iubit prea mult și prea puțin, că poate am avut așteptări prea mari.

Am înțeles că eu nu mă căutam pe mine și nici nu mă pierdusem. Eu mă căutam pe mine visătoarea, pe mine copilul, eu mă căutam într-o lume în care nu mai eram, pentru că eu devenisem o femeie și mă căutam într-o lume de fetițe cu jucării.

Mi-a fost greu să accept că m-am maturizat, că nu mai sunt acceași persoană care a început să scrie aici acum patru ani în urmă, că atunci când spui 20, nu te aștepți să și fie.

M-am pierdut...nu mă voi mai regăsi acolo, pentru că nu mai sunt un copil, nu mai sunt un adolescent, nu mai sunt...sunt...doar o altă eu, sunt la începutul unei noi etape. Acea etapă în care îmi construiesc propria viață.

Cei care nu au...

 Sursă imagine:www.mrwallpaper.com

Nu de puține ori am stat și m-am gândit la tot ceea ce am, pornind de la un loc sub care să mă adăpostesc de ploaie, un pat pe care să mă pot odihni seara, un frigider cu mâncare, un dulap plin cu haine, continuând cu un trup sănătos, un psihic sănătos și terminând cu oamenii din viața mea și mule alte lucruri ce vin mereu pe lângă.

Am stat și m-am gândit la toate, inclusiv la cei care nu le au. M-am gândit la cei care nu văd, nu aud, nu au mâini sau nu pot merge, m-am gândit la cei care mor de foame, la cei care nu au unde să doarmă când vine noaptea, la cei care îmbracă zi de zi aceeași haină, chiar cârpită sau ruptă și îngheață când e frig.

M-am gândit la cei ce nu au pe nimeni, cei numiți orfani, cele numite văduve, cei numiți cerșetori.

Mereu trecem pe lângă ei, mereu ne gândim la noi și la ce ne lipsește, de câte ori ne întrebăm care este povestea lor? 

De câte ori ne întrebăm ce am putea face? 

De câte ori mulțumim pentru ceea ce noi avem?

Am stat și m-am gândit la ei, apoi m-am gândit la mine și am încercat să fac o comparație, să îmi dau seama ce am făcut eu de am meritat mai mult. Răspunsul a fost dur. Nu am făcut nimic. Nu am meritat, nu merit și nu voi merita niciodată mai mult, la fel cum ei nu au meritat mai puțin. Puteam fi eu acolo, puteau să fie ei în locul meu. 

De ce?

Nu știu de ce, nu știu de ce e îngăduit așa, dar știu că Dumnezeu are grijă de toți, că ne iubește la fel pe toți și că dacă astăzi avem trebuie să îi mulțumim zilnic, iar dacă putem face ceva pentru cei ce nu au , trebuie să o facem, chiar și rugăciunea ajută.

Și eu trebuie să recunosc, că stau prost la acest capitol de ajutor, dar haideți să încercăm împreună!

Pe Dumnezeu l-am cunoscut ca prieten.

 Sursă imagine: blessedmamasheaven.com

Am crezut în Dumnezeu încă de când am început să văd lumea. Nu cred că a existat un singur minut în care să nu cred în El. Copil fiind mă rugam doar uneori. Dacă se întâmpla să am coşmaruri noaptea sau dacă vroiam sa îi cer Lui ceva dar de cele mai multe ori uitam. A venit o vreme, cea a adolescenţei în care pot spune că am renunţat complet la El. Poate ziceam o rugăciunea în grabă seara sau îi auzeam pe alţii cum înjură despre El. Ştiam că există dar asta pentru mine era nesemnificativ sau fără scop.
Cum am ajuns să mă apropii de Dumnezeu?

Prin singurătate.
Există un citat care transmite ceva de genul "când sunt singur mă apropii de Tine", aşa s-a întâmplat şi la mine.
Am rămas singură. Părinţii, să fiu sinceră, îi am în viaţă, dar să îi simt lângă mine nu i-am simţit, aşa că exceptându-i, pot spune că am pierdut într-o clipă ceea ce eu am ridicat în ani. Am pierdut totul, începând de la locul în care am trăit, casă, oraş, amintiri şi terminându-se cu prieteni, iubit. Cam asta era ceea ce aveam, deci trăgând o linie, am pierdut totul. Ca să fiu mai exactă am pierdut casa în care a rămas o parte din mine fără de care nu sunt completă nici acum deşi au trecut şase ani de atunci. Am pierdut patru oameni dragi care la fel au luat o parte din mine şi au dus-o departe.
Am pierdut tot ce aveam eu pe atunci şi am rămas singură. A trebuit să încep de la zero într-un oraş în care am întâlnit întâi doar oameni ce şi-au bătut joc şi au râs de mine.

Aveam sufletul plin de atât de multe lucruri, eram atât de împovărată şi nu aveam cu cine să vorbesc. Atunci mi-am amintit de El. Nu că aş fi uitat dar atunci mi-am amintit de El, nu ca de Dumnezeul despre care înjură oamenii, nu ca de Dumnezeu căruia îi îndrugi câteva cuvinte seara înainte de culcare, nu ca de Dumnezeul la care mergi să îi ceri ceva.
Pe El l-am găsit întâia oară, ca prieten.
Şi pot spune că Dumnezeu este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.

Dumnezeu nu m-a alungat din viaţa Lui pentru că şi-a găsit o nouă companie.

Dumnezeu nu m-a bârfit niciodată pe la spate.

Dumnezeu nu m-a lăsat de una singură doar pentru faptul că nu am mai stat lângă El.

Dumnezeu nu a apelat niciodată la mine doar pentru a-mi cere un favor.

Dumnezeu nu m-a judecat niciodată pentru ceea ce am făcut.

Dumnezeu nu s-a grăbit să mă părăsească ori de câte ori i-am spus pleacă.

Dumnezeu nu s-a supărat pe mine doar pentru că nu am vrut să-i ascult sfatul şi dacă am stat perioade lungi fără să îi vorbesc nu s-a trezit să îmi spună "ce vrei?".

Dumnezeu nu mi-a întors niciodată spatele.

Petalele unei flori...

 Sursă imagine: internet

Am rupt petalele unei flori, le-am rupt una câte una până când nu a mai rămas nimic din ea. Mi-am spus că asta e finalul dar în palma mea floarea a renăscut cu aceleaşi petale albe.
M-am uitat încă o dată la floare, crezând că delirez şi am început să le rup din nou, spunându-mi că de data aceasta chiar este finalul dar floarea s-a refăcut la loc.
Am privit-o mai atent, am privit literele ce se legau în cuvinte şi stăteau pe fiecare petală şi mi-am dat seama că nu au cum să dispară doar de la câteva rupturi.

Credinţa, dragostea, speranţa, iertarea, pacea...ele nu dispar atâta vreme cât tulpina există. Indiferent de câte ori aceste petale vor fi smulse, nu vor muri.
Tulpina e Dumnezeu, El toarnă mereu credinţă, dragoste, speranţă, pace şi iertare, de noi depinde dacă le folosim în viaţa noastră sau dacă le smulgem şi le dăm uitării.
Dumnezeu e bun şi răbdător şi tocmai de aceea dragostea Lui nu se va termina indiferent de cât ne vom dori noi să o aruncăm la o parte, iertarea Lui nu va înceta chiar dacă nu credem în ea,  credinţa pe care o avem în El nu va putea să fie stinsă atâta timp cât El continuă să existe, speranţa pe care ne-o dă este tocmai prin răsuflarea pe care o primim zilnic.

Ceea ce ne stă împotrivă este timpul, pentru că nu se ştie când vom pleca de aici având doar tulpina...